Lung comentariu la postul anterior


Am fost in vizita prin tarile mai „calde” ale Europei.  Franta, Belgia, Olanda nu mi-au oferit o calatorie cu trenul ca in povesti. Thalys, unul dintre cele mai rapide,  confortabile si scumpe trenuri ale Europei, mi-a oferit pentru un drum de doua ore, Antwerpen(Anvers)-Paris, o intarziere de o ora jumate, la un pret de doua sute si ceva de euro, dus-intors. Budele miroseau ca cele din „sageata albastra” la inceput (deci nu prea rau), dar vagonul in care eram ramasese fara apa si fara hartie… asa ca am iesit din buda cu mainile pline de sapun si m-am spalat la buda vagonului urmator. La intoarcere a avut intarziere „doar” 15 minute. Controlorul, care arata ca un profesionist desavarsit, si-a cerut scuze pentru intarziere. In jurul meu, fiind scaune fata in fata, cu masuta intre ele, era clubul Apple. Toti aveau gadgeturi Apple si se distrau copios. Cand am dat biletul, l-am intrebat in enleza, pe „nas”,  daca intarzierea este o chestie obisnuita pentru trenul asta. A parut un pic ofticat. Mi-a raspuns ca nu e vina lor, ca in Paris era un tren pe linia lor si ca nu vroia sa se dea la o parte. I-am spus ca si cu doua zile in urma a intarziat… o ora jumate. S-a inrosit de nervi, dar profesionalismul a preluat controlul si mi-a explicat ca ” trenul nu este decat o bucata de fier care merge pe alte doua bucati de fier si ca probleme apar”, dupa care a ridicat din umeri in semn ca el nu are nici o legatura cu problemele. A fost randul meu sa ma inrosesc de nervi, dar bunul simt a preluat controlul. I-am raspuns, aproape calm, ca in jurul bucatilor de fier ar trebui sa existe si oameni care sa rezolve problemele. Fata lui a parut ca explodeaza. Imi era frica sa nu ii sara sapca, dupa care sa ma ia la bataie… dar profesionalismul lui a stins in mai putin de o secunda focul. A mai ridicat o data din umeri si a spus ca el ii spune in fiecare zi, lucrul asta, sefului lui, dar nu se schimba nimic. Am inceput sa zambesc. Nu avea sens sa ma bag in discutii de genul ca avionul ar fi fost mai ieftin si calatoria ar fi durat mai putin decat la dus. Clubul Apple chicotea uitandu-se cu coada ochiului la mine.

Am mers si cu alte trenuri cat am stat in zona (10 zile). Trenurile locale (personale cum ar veni) erau mereu, la marele fix, in gari, si aveau vagoane double-deck, cum sunt si pe la noi. Erau din 30 in 30 de minute. Trenurile internationale aveau vagoane cam ca inter-city de la noi si isi permiteau intarzieri de pana la 5 minute. Vagoanele erau vechi dar bine intretinute. Curatenia nu era ostentativa. Nu mirosea a trandafiri, da’nici a rahat. Geamurile erau curate si in general nu iti era scarba nici pe locul tau, nici la baie.  Puteai sa observi jeg pietrificat in diverse zone mai „greu” accesibile, dar nu erau cotoare, coji de seminte sau folii de salam pe sub banchete. Puteai sta cu picioarele incaltate pe bancheta din fata fara ca nasul sa se supere sau sa iti atraga atentia. Mersul era din ora in ora spre destinatiile mai importante (Bruxelles-Amsterdam).

Ajuns acasa, convins ca in patria muma cazurile de genul Thalys sunt total izolate, stiind de „oferta CFR” Otopeni-gara de nord „rapida, directa si ieftina”, m-am invartit prin aeroport juma’ de ora pana sa ma prind de unde sa iau biletul de 6 lei. Cand am aflat de unde se ia, nu era nimeni la ghiseu. Dupa 10 minute vine o tanti care imi da biletul. Iau biletul, ies din aeroport si astept in dreptul panoului pe care scria despre „oferta”. Dupa inca 5 minute, vine tantia care mi-a vandut biletul sa ma anunte ca nu de acolo se ia cursa rapida, si ca tre’ sa ma duc la „parter” repede, repede. Dupa inca 5 minute, am ajuns la parter. Cursa rapida (care se intorsese din drum pentru noi), era o duba Vito. Ne-am ingramadit acolo impreuna cu alti norocosi si in 15 minute am ajuns la „gara aeroportului”. Gara respectiva era (presupun ca inca mai e) formata dintr-o rampa de beton zdrentuit, cu balustrada, care te ajuta sa urci pe „peron”. Peronul era o gramada oarecum regulata de placi de beton pozitionate in camp. Si atat. Trenul trebuia sa apara in 5 minute. Dupa 20 de minute de stat in soarele turbat al lui iulie, eu venind de la cele 25 de grade ale Olandei, inca mai asteptam. Intr-un final a aparut o sageata albastra jegoasa, care mirosea ingrozitor si care a mai stat o ora in camp. Am ajuns in gara de nord cu doua ore intarziere. Imi ratasem trenul (inter-city)… sau nu… trenul inca era la peron. Am vorbit cu nasul. Mi-a spus ca vor pleca in mai putin de 5 minute si ca nu mai am timp sa imi iau bilet. Am urcat in tren, bucuros de intamplare si de o cursa mai ieftina. Dupa 15 minute m-am dus sa vorbesc iar cu nasul. Mi-a spus ca de fapt nu se stie cand pleaca, si ca nu stie daca o sa fie supra-control… ca poate de la Buzau. Mi-am luat troleru’ si l-am tarait pana in Basarab. Pe drum am fumat 3 tigari. M-am urcat intr-un maxi-taxi infect, care m-a costat 60% din pretul trenului. Dupa doua minute a inceput sa ploua torential. A plouat neintrerupt 45 de minute. Au mai fost si alte averse, unele chiar violente, dar intr-un final am ajuns acasa.

Intarzierea masinii a fost mai mica de 15 minute.

One response to “Lung comentariu la postul anterior

  1. Viata ca un lung sir de trenuri asteptand sa intre intr-o gara din care toata aceeasi viata nu reusesc sa plece.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s