De ce nu merge in Romania


In tineretea mea, cand munceam din lipsa de bani (ca doar nu de placere) ca alpinist utilitar (industrial etc.), am intalnit niste fenomene stranii. Echipa noastra de patru, lucra (prin „colaborare”) pentru o firma din Capitala care, printr-o oarecare magie, castigase niste contracte maricele la noi in sat (dar asta nu este important).

Fenomenul 1. Trebuia sa vopsim niste poduri rulante, in tura de noapte (5pm-4am). S-a vopsit cu rola. Sub podurile rulante (macarale) se muncea niste munca de precizie, asa ca nu aveam voie sa stropim cu vopsea sau sa dam cu praf de sus. Pe macarele era praful cam de un centimetru (adancime). Am cerut si nu ni s-a dat nici matura, nici aspirator. In schimb, am fost sfatuiti sa dam cu vopsea peste praf. Dupa doua saptamani de muncit noaptea, cu nasu’ in galeata cu vopsea, rezultatul, destul de usor de imaginat, a fost ca macaralele au iesit tarcate ca niste zebre galbene. A venit CTC-ul si a spus, destul de usor de imaginat, ca e o tampenie, ca e treaba de mantuiala si ca sa repetam operatiunea. Baieti buni fiind, gandindu-ne ca viitorul nostru este asigurat de seriozitate si profesionalism, am vopsit inca o data, in acelasi fel, pe timpul nostru, rezultatul fiind niste macarale mai putin tarcate (e destul de greu sa faci un centimetru de praf sa dispara sub un strat uniform de vopsea). CTC-ul a repetat observatia. Am luat 50% din bani pentru de doua ori mai multa munca si ne-am bagat picioarele. Inca doua saptamani gratis ar fi fost prea mult.

Fenomenul 2.    Cu aceeasi firma din Capitala (inainte de macarale), am lucrat la vopsirea unei noi sali de sport. Programul incepea la 7.00 asa ca la 6.45 eram pe santier. S-a vopsit la pistol in aer liber, neprotejat. Compresorul baga ulei si diverse alte impuritati pe furtunul de vopsea (dupa o saptamana au adus unul „profesional” care nu mai baga ulei). Vantul batea cand din fata, cand din spate, in functie de pozitia din care vopseam. Dupa o saptamana, salopetele noastre puteau sta singure in picioare, transformandu-se in cvasi armuri de vopsea si carpa. Fiind toamna, in fiecare dimineata, pana pe la 10, era condens pe structura metalica…asa ca la 7.30 incepeam sa vopsim, pentru ca firma se grabea, ca mai avea de treaba pentru noi. Intr-o dimineata am fost anuntati ca au venit 30 de galeti cu vopsea (20l fiecare) si 2 butoaie (150l fiecare) cu diluant. Erau depozitate deja in baraca noastra si eram responsabili de ele, asa ca le-am numarat. Erau 28 de galeti si un butoi (erau doua butoaie, da’ unu era acolo de la inceput si era pe trei sferturi terminat). Am inceput sa punem intrebari. Rezultatul a fost ca seful de santier a urlat la noi ca suntem hoti si ca asta e. Daca nu ne descurcam cu ce avem, suntem liberi sa mai aducem de acasa. Pe acoperis se ajungea pe doua scari din fier-beton, legate intre ele cu sirma la jumatatea distantei (10m). Unii muncitori urcau pe acoperis sa doarma, pentru ca nici un „superior” nu avea tupeul, sau nu avea cheful sa urce acolo. Dupa ce ne-am chinuit cu un scripete simplu sa urcam bidoanele de vopsea pe acoperis, am primit un pont ca am putea sa il imploram pe macaragiu sa faca el treaba asta (mai ales ca lucram catre acelasi scop nobil). Macaragiul se lasa impresionat uneori. Macaragiul, in 3 saptamani, era sa rastoarne macaraua de doua ori (nu a fost vina lui…vorbea vinul pentru el). De fapt, dupa pauza de pranz, erau putini oameni „necurajosi” pe santier. Cei mai curajosi mergeau neasigurati, pe grinzile proaspat vopsite (la 12m), „intr-un echilibru aproape perfect”…tinand cont ca n-a patit nimeni nimic, detineau un echilibru destul de bun. „Da’ ce va grabiti asa?”, ne intrebau. Santieru’ o sa fie aici si maine. Le spuneam ca lucram la „privat” si cu cat ne terminam treaba mai repede, mergem in alta parte si in felul asta primim mai multi bani. S-a dovedit ca, oricum, primeam mai putini bani decat ei. Ei erau constienti ca pe masura ce se intarzie mai mult lucrarea, cu atat aveau mai mult timp certitudinea unui salariu bun, asa ca depuneau toate eforturile in sensul asta. Pe santier era un inginer-proiectant tanar. Toti il luau la misto si il barfeau in soapta, pastrand un respect profund pentru intalnirile de gradul 3. Pentru ei era evident ca ala tanar e un lache si oricine de acolo l-ar fi facut in orice fel. Singura diferenta intre ei era doar o hartie.

Miezu’ Fenomenului 2.    Intr-o zi, pe acoperis fiind, cu treaba, ne-a fost dat sa observam un moment kodak.Trebuia prinsa tabla ondulata de structura de rezistenta, cu suruburi autoperforante. Tabla era deja pozitionata si fixata provizoriu. De treaba asta se ocupau cinci oameni. Unul tinea stecherul bormasinii in prelungitor, unul tinea suruburile autoperforante, unul dadea gaurile, unul isi dadea cu parerea unde trebuie date gaurile si unul probabil ca ii sustinea moral …sau tinea de sase. Oricum, erau foarte ocupati.

E bine ca acum e criza si romanii sunt mult mai constiinciosi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s